Nu pot exprima in cuvinte cat de mult as vrea sa fiu si eu acum la rond, cu el, sa stau cu el, sa-l tin in brate, sa ma pupe, sa ma stranga tare de tot la el in brate – acolo unde mi-e atat de bine si sa-i spun ca il iubesc… Si ma doare atat de rau ca nu pot nici macar un amarat de mesaj sa-i dau ca sa-i spun toate astea..
As avea atat de multe sa-i povestesc, atatea lucruri sa-i spun..dar degeaba. Acum parca totul e in zadar. Ce conteaza ca am atatea sa ii spun daca nu o pot face? parca as fi incuiata undeva, cu toate privilegiile loate. Si cu toate astea, ma gandesc in continuare la vorbele pe care i le-as spune daca ar fi acum, in fata mea. imi creez in continuare conversatii imaginare si uneori sunt atat de vii, cu niste culori asa frumoase si cu niste miscari atat de naturale, incat parca as crede ca sunt reale. Pacat ca atingerile nu sunt. Ce n-as da sa`i mai simt mana pe obrazul meu, pe spate sau pur si simplu sa-i simt atingerea si gestul perfect si natural de a ma lua de mana. Cat n-as da ca buzele sa ni se mai uneasca inca o data, sa creeze acea armonie suberba, de parca ar fi facute una pentru cealalta.
si stau si ma intreb… Oare el se gandeste la asta? Se gandeste oare la mine? La noi? sunt intrebari la care nu stiu daca voi primi vreodata raspunsul, tocmai pentru ca nici nu mi-l pot imagina. nu-l pot gandi, deci implicit, in mintea mea nu exista. cat de abstract poate fi acest gand – daca raspunsul nu exista, atunci nici intrebarea nu poate fi pusa? Sau poate ca raspunsul nu xista in mintea mea doar pentru ca vag, constientizez, ca unul din cele doua (hai, trei) raspunsuri poate sa ma doara; si atunci, nu as mai vrea sa fi existat intrebarea. Dar ignoranta unui lucru nu-l va face sa dispara.. din pacate, uneori.
Vreau, de asemenea, sa-i spun tot ce am facut, sa comentam absolut orice, pana si cel mai marunt lucru. Sa-i povestesc pe unde am fost, pe cine am intalnit, ce am mai aflat, cat de multe am invatat. dar mai ales cate mi s-au intamplat… Vreau sa stie fiecare ce a avut de spus, cine cum si-a expus punctul de vedere, care mi`au fost ’stalpii de sprijin’, caci aceia vor fi cei care imi vor fi alaturi la greu, cei care poate NE vor fi alaturi daca VOM avea vreodata nevoie. “Dupa razboi multi viteji se arata” – cunosti vorba asta, nu? eh..acum n-a fost cazul. S-au aratat cei care au fost chemati si cei de care chiar a fost nevoie pentru a duce razboiul unei singure armate pana la capat. but actually, it was worth it…
A disparut pana si din primii trei din agenda, aceia, cel mai des apelati. Ce greu mi-a fost in primele zile sa-l vad in continuare acolo, primul; si cat de greu mi-a fost dupa, sa vad cum, incet incet, decade pe locul doi, pe locul trei si dupa aceea ca, intr-un final, dispare de tot… Pana si istoria, memoria apelurilor este si a fost prea incarcata pentru toate astea. Nici macar ea n-a putut sa faca fata.si nici macar n-are sentimente, este practic un robot fara constiinta.
Mai aud din cand in cand acel fluierat, urmat de “Ed, Edd & Eddy” si imediat dupa, un ac [scrisesem "an" fara sa vreau prima data, dar acum, dupa ce am corectat, am realizat ca aveam oarecum dreptate si asa] impins incet, dar adanc in suflet. Stiu ca e degeaba.. si obisnuinta. Cu toate ca doare, as fi vrut sa mi se para ca o aud mai des. Dezamagirea ar fi fost si mai mare daca n-as fi stiut ca mi se pare si daca eu chiar as fi crezut ca suna. Si ma intreb cand o sa mai aud oare aceasta sonerie, ca de cea de la mesaje m-am saturat deja…
Stii..Ti-am citit mesajele care erau salvate in telefonul pe care mi l-ai dat inapoi.. … Nu stiu sa-ti spun daca m-am bucurat sau nu daca ultimul a fost de la mine, dar m-a durut teribil faptul ca dupa ce m-ai intrebat daca ajung cand trebuie si ti-am raspuns ca o sa ajung chiar mai devreme, ai scos cartela si l-ai bagat in punga. Adica…a fost de parca ar fi fost planificat totul cu mult inainte. si m-a durut.
Toata lumea stia de noi, nimeni nici nu s-a putut gandi la posibilitatea ca s-ar putea intampla ce s-a intamplat… Toti ne considera ca un intreg, daca e “Dya“, atunci e si “Razvan“, daca e “Razvan“, atunci sigur e si “Dya“. Toti, absolut toti, erau asa de incantati si noi si ne admirau atat de mult.. ne priveau cu asa de mult drag, cu bucurie in ochi, de genul acela, care e pentru altii, nu pentru sine. and… Sort of, after all, nu degeaba am spus noi atunci ca suntem cel mai frumos cuplu din toate locurile pe unde mergem. Si cati n-au fost de acord cu noi!
Iar in loc sa se piarda sentimentele pe parcusul trecerii timpului, au devenit mai puternice. Toata situatia asta le-a facut mai puternice. Si ce-i mai rau este ca doare.si ca n-am nicio confirmare pentru absolut nimic.
Daca o singura zi am simtit ca a trecut de parca ar fi fost cinci, nici nu vreau sa ma gandesc cum poate o sa fie mai incolo..
Mi-am propus sa nu`mi schimb cartelele. Asta in special din cauza ca as fi nevoita sa vad de fiecare data, chiar daca nu m-as uita, de mesajul de intampinare pe care l-am pus doar de dragul tau, pentru ca tu mi-ai spus atunci sa scriu ceva acolo care sa ma faca sa ma gandesc la tine. chiar daca tu ai spus-o in gluma, si stiam asta, am facut-o pentru ca am vrut si pentru ca orice lucru, orice chestie, oricat de nesemnificativa ar fi, care ar putea sa ma duca cu gandul la tine, mi-ar aduce un zambet pe buze – acum, unul amar. Deci, implicit, oricare ar fi motivul pentru care le-as schimba, mi`as aduce aminte oricum de tine, chiar daca l-as vedea, chiar daca nu. Iar eu nu dispun de foarta necesara sa-l schimb..poate pentru ca nu as avea ce altceva sa scriu sau poate ca asta e felul in care subconstientul meu nu vrea sa te elimine din mintea mea.sau poate macar vrea sa pastreze acolo orice care m-ar putea duce cu gandul la tine. La fel si cu poza de pe mess cu balonul… nu as putea s-o schimb pentru ca nu as avea ce sa pun, orice mi-ar aduce prea tare aminte de tine, chiar daca momentul in care a fost facuta poza tu nu ai fost prezent, cel putin fizic. Am vrut sa o schimb si m-am uitat la pozele din arhiva avatarului; dupa primele trei pe care le-am vazut am izbucnit in plans. Dar oricum.. numarul nou nu mi-l stii…
Si cand ma uit la cat de greu poate sa treaca timpul… Ma uit la ceas si vad cat de greu trece un minut. parca se blocheaza secundarul (da, asa e cand nu ai ce face…). La fel de greu trece si atunci cand asteptam ceva si nu se mai intampla odata.cand ne blocam pe ceva si nu putem sa ne mai gandim… Cand simtim cum ne curge sangele prin vene, dar totul trece pe langa noi cu viteza luminii si parca doar stam pe loc. Stagnam. Si trece viata pe langa noi, fiecare isi vede de ale lui si noi suntem prea ocupati sa observam ca am ramas pe loc. Incepem sa ne ocupam timpul ramas cu lucruri marunte si parca nici atunci nu reusim sa-l facem sa treaca mai repede…abia la final de tot, cand vine timpul de a pune totul in ordine si de a raspunde la “ce ai facut in tot timpul asta?” ne dam seama cat de repede a trecut, cat de multe sau putine am reusit sa facem si chiar si atunci, cand o luam pe bucatele, iar realizam cat de greu ne-a fost. Dar cat de repede si aproape insesizabil trece timpul in general.
[ da .. poate vreau multe. Dar le vreau tocmai pentru ca nu le primesc. ]
